Plânge glia de dorul meu Și vrea să mă cuprindă Privind la ea acum Pricep unde mi-e locul
Plânge glia de dorul meu Și mă roagă disperată Să ne unim într-unul singur Pe veci ca altădată
Veștejit-au flori de stele în blestemata furtună, Putrezit-au mii de stârvuri imprejuru-mi cunună. Sărutat-m-au mii de vise pe fruntea-mi lividă, Amăgit-m-au țeluri sure în pustietate aridă.
Ruptă mi-e spada și țip... Printre buze zăvorâte cu rune. Orice vis se pierde-n ramuri De coroană funerară, sugrumat
Și chemarea pământului, sfarmă amuțirea timpului. Un vaiet cumplit de dor ...de dorul meu.
Dar iată că s-arată, iar în suflet vijelia, Și-aud apoi cum plânge după mine aprig glia, Urlând aspru, sus sub cruce bocetul respingător, Și lăsând aievea-n urmă cumplit dangăt răsunător.
O viață-ntreagă am fost Prizonier în moarte vie Speranța mi-i cușcă Iar frica mi-i zăvor
Iar acum, când disper, Un singur lucru mai doresc. Curmându-mi viața și chinul auster Poate-n sicriu o să zâmbesc!
Cumplite furtuni mă apasă Rânjind ironic neîncetat, Cântecul lor acum se varsă Peste tabloul meu neterminat.
Zdrențuit și gri s-arată cerul Sugrumându-mă cu țelul veștejit. Necrotic mă străpunge violetul Cu visul meu neîmplinit.
Unde se termină zorii Mi-e viitorul și locul Deasupra-mi stau sângerii norii Și mă copleșește potopul
Tremură pendulul oscilând Pentru ultima oară Cheia din pumnul încleștat În pământ mă coboară
Și așa, alături de mine, întunericul dispare pe veci