Ah, mierea buzei tale am gustat-o, A buzei tale coapte, amorul meu; Zăpada sânului eu am furat-o, De ea mi-am răcorit suflarea eu; Ah, unde ești, demonico, curato, Ah, unde ești să mor la sânul tău!
Ce sunt eu azi? o frunză, o nimică. Și-mi pare că am fost un împărat; Simțirea care sufletu-mi despică E ca și când o lume mi-a furat; Ah, mierea buzei tale, păsărică, Am nebunit de când o am gustat!
Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața, Să-ți beau tot sufletul din gura ta, Să-ți sorb lumina pân- ce-or fi de gheață Frumoșii-ți ochi să-ți devastez așa Tot ce tu ai frumos... o, mă învață Să te ucid cu respirarea mea!
Să murim amândoi... La ce trăiesc eu, La ce trăiești tu pe a lumii spume? Sărmane inimi închegate-n vreme, Sărmane patimi aruncate-n lume; Ah, să murim, nu plânge, nu te teme. Că undeva s-afla al nostru nume!
Încet, încet ... să ne culcăm în raclă, Încet de pe pământ ne-om furișa. O, stinge a privirei tale faclă, Închide ochii tăi... așa, așa; Ce bine e să dormi adânc în raclă, Să dormi adânc, să nu mai știi ceva.
Iubito, vremea-n loc să steie, Să stingă universu-ntreg în noi: O rază încă, încă o scânteie, Ș-apoi dispare tot... ș-apoi, ș-apoi Simt încă gândul tău iubit, femeie, Ș-apoi nu vom mai fi nimic... noi doi.