Pătruns de năzuință Aștern un trup din nou, Și pieptăn fire luminoase...
Sunt primul om ce țese lumina, Sunt primul om ce-și țese lumea, ...cu veșmînt de sclipire sură, De curînd aprinsă-n a luminii umbră...
Cufundat în nerostire În tăcerea tuturor, Deslușit, în fel de nedeslușit. Însemnat în sensuri, Pline de-nțelesuri.
Sunt omul ce re-nnoiește Din fiara înflăcărată Înălțat spre vultur. Untdelemnul ce nu arde Și smaraldul ce prinde Împătimirea sufletului.
Măsura, ce cîntărește lumea Prin judecata liniștită; Judecata ce nu judecă. Lumina ce se strînge Ca-ncordare a duhului, În voința făr’ de dorință.
Ochi de lapte, Plin ochi de forme... Clătit în patru colțuri, De car’ se prinde lumea, Spălat de cenușă în mierea soarelui Înnodat cu nimb de netezire.
Topesc în mine mierea veche, Roua sumbră de sub pragul Asfințită casă, în capăt ei, Asfințită, ca să încapă tei, ...din cele patru colțuri... Altoind în mine, cu soi ales Las să prindă roade, În trăiri și glas cu chibzuință. Fără așteptări, îndrept, Și-mi drămuiesc răbdarea.
În tot ce-i vis și așteptare… Strîngem comori în semne, Să cufundăm în noi adînc trăirea, Ca „eu” să nu mă spulber, Ca „eu” să nu mă uit, Să nu piară a mea oglindire, Ca lumea-ntreagă să nu se piardă.