La umbra nucului bătrân, Pe banca învechită, Tu mă rugai să mai rămân, Să te mângâi, iubito! Şi-n nopţile cu cer senin, Cu şoapte de iubire, Îţi mângâiam al tău păr fin Nebun de fericire!
Acum aş vrea să mai rămân, Dar banca-i putrezită, Şi frunza nucului bătrân De vânturi risipită... Şi, tot chemându-te-n zadar, Durerea ce mă curmă Ţi-aduce-n plânsul meu amar Romanţa de pe urmă...
La umbra nucului bătrân, Pe banca învechită, Tu mă rugai să mai rămân, Să te mângâi, iubito! Şi-n nopţile cu cer senin, Cu şoapte de iubire, Îţi mângâiam al tău păr fin Nebun de fericire!